Paul Hawken și Limbajul Vieții

Uneori, cel mai important lucru pe care îl putem face este să fim atenți.

În cadrul reuniunii „Reziliență și Posibilitate” din luna Aprilie și pe parcursul celei mai recente cărți a sa, Carbon: Cartea Vieții  (https://www.penguinrandomhouse.com/books/316928/carbon-by-paul-hawken/) - Paul Hawken ne invită la un alt tip de atenție. Nu e vorba să fim atenți ca să găsim soluții, nici ca să ne grăbim să interpretăm - el ne invită pur și simplu să observăm. Să recunoaștem însăși inteligența vieții. Să ne amintim că respectul poate fi riguros - și că uimirea ar putea fi cea mai puternică formă de percepție pe care o avem.

Prelegerea lui Paul - și cartea sa - deschid un câmp al posibilităților. Un mod de a gândi și de a fi care dezvăluie cât de vie și comunicativă este deja lumea din jurul nostru. Ceea ce urmează nu este o recapitulare a discursului său, ci câteva persepective și întrebări care rămân ca niște fire de miceliu: vii, conectate și puternice în liniștea lor.

Știința Uimirii

Paul scrie cu precizia unui om de știință și cu uimirea unui poet. La fel ca Mary Oliver sau Carl Sagan, el dezvăluie inteligența uimitoare încorporată în lumea naturală - din păcate nu am reușit să recunoaștem mare parte din ea sau am uitat cum să o facem.

 Trăim înconjurați de o vastă rețea informațională - o superinteligență ecologică - care zumzăie chiar sub suprafața percepției. Cei mai mulți dintre noi pur și simplu am uitat cum să o vedem.

Plantele, ciupercile și viața oceanică transmit și primesc constant informații. Bioluminescența este folosită de 80% dintre speciile marine pentru a comunica. Având în vedere că oceanul este cel mai mare habitat al planetei, aceasta înseamnă că lumina este limbajul folosit de majoritatea formelor de viață de pe Pământ. Sub un singur hectar de pădure, 134 de milioane de km de filamente fungice se întind prin sol, formând rețele care permit copacilor să împărtășească resurse și informații în moduri pe care oamenii de știință le compară acum cu rețelele neuronale, ceea ce specialista în păduri, Suzanne Simard, numește „Wood Wide Web”.

Paul ne amintește că observația este o poartă către uimire - iar uimirea este o cale către cunoaștere și respect.

Cu cât învățăm mai mult, cu atât suntem invitați să ne întrebăm: Ce altceva ne lipsește? Ce altceva am putea învăța să vedem?

Viața nu este tăcută. Cântă în frecvențe pe care abia am început să le recunoaștem - chimice, acustice, electrice.

Plantele, acele tovarășe liniștite pe care adesea le trecem cu vederea, percep lumea în mult mai multe nuanțe decât noi: au douăzeci de simțuri față de cele cinci ale noastre. Unele pot detecta vibrațiile, umiditatea, chiar și memoria. Cianobacteriile - spuma de baltă, sub alt nume - sunt arhitecți antici ai atmosferei noastre respirabile. Și în timp ce polenizarea ne uimește, ca o minune naturală, Paul ne amintește (aproape că vă puteți imagina zâmbetul său ironic) că plantele se bucură de „sex remarcabil de bun” de la distanță, datorită vântului și aliaților lor insecte.

Există umor în complexitatea vieții. Dar și umilință. Fiecare revelație ne atrage către o întrebare profundă: ce-ar fi dacă inteligența nu ar fi o raritate în natură, ci ea ar fi de fapt ceva omniprezent și noi abia am începe să o recunoaștem cu adevărat?

 

O inteligență distribuită

Una dintre întrebările la care Paul revine: ce-ar fi dacă Pământul ar fi un fel de creier? Nu unul centralizat, cu un centru de control sau cu un ego - ci o rețea vastă, distribuită de percepție și răspuns. Ciupercile iau decizii. Pădurile coordonează ciclurile de înflorire, utilizarea apei și răspunsurile imune. Recifele de corali pulsează și se sincronizează. Acestea nu sunt miracole izolate ale complexității - sunt semnături ale unui fel de cunoaștere pe care abia am început să-l recunoaștem.

Și totuși, continuăm să trecem cu vederea. Cea mai mare instalație de captare a carbonului din Texas - cu un cost de peste un miliard de dolari - va elimina într-un an ceea ce ciupercile pot absorbi în nouăsprezece minute.

Paul nu respinge inovația. Dar ne invită să observăm ceea ce am trecut cu vederea. Dorința noastră de control. Încrederea noastră oarbă în tehnologie. Ne amintește că Pământul rezolvă probleme complexe de miliarde de ani - și că, poate, încă știe cum să se vindece mai bine decât ne imaginăm.

Respectul, nu salvarea, ar putea fi calea de urmat.

Inteligența Uimirii

În lumea lui Paul, capacitatea de a ne minuna nu este o virtute decorativă, ci este direcțională.

Ne orientează departe de dominație, ne orientează spre devoțiune. Ne amintește că, deși nu suntem centrul poveștii, ne aflăm în interiorul a ceva vast, uimitor și care nu are sfârșit.

Pământul ne cere ceva. Nu în cuvinte, ci în străfulgerarea peștilor bioluminiscenți, în arcul migrației păsărilor, în desfășurarea lentă a rădăcinilor sub planșeul pădurii. Discursul și cartea lui Paul ne ajută să auzim această chemare.

Dacă reușim să devenim suficient de tăcuți, dacă ne amintim cum să ascultăm și să ne minunăm, s-ar putea să o auzim.