O schimbare de mitologie: de la dominație la reciprocitate sacră

Societățile moderne au perfecționat mitul despre om care, în calitate de creatură supremă, Dumnezeu i-a lăsat ocârmuirea și folosirea întregii creații. Ca urmare, omul modern se simte separat de natură, pe care o domină din vârful piramidei evolutive.

Dar acesta e numai unul din miturile de pe pământ. Cele mai multe mituri ale lumii vorbesc despre om ca de una dintre ființele țesute în rețeaua complexă a vieții.

Mitul fondator Potawatomi vorbește despre Femeia Cerului care, așa cum ii spune numele, a căzut din ceruri și a fost prinsă de animale, plantând semințele unei lumi construite pe reciprocitate.

Popoarele andine vorbesc despre Pachamama, care este onorată ca dătătoare de viață, cu ofrande făcute în schimb pentru a menține echilibrul.

Celții o onorează pe Danu, Zeița Mamă, ale cărei ape curgătoare conectează oamenii intim cu pământul.

Popoarele nordice vorbesc despre Arborele Lumii, ale cărui rădăcini și ramuri conectează toate tărâmurile existenței, cu oameni, zei și natură împletite.

În poveștile despre vise ale aborigenilor australieni, pământul însuși a fost cântat, iar oamenii au fost însărcinați să mențină cântecul viu.

Cele mai multe mituri ale lumii par a indica faptul că adevărata natură a umanității nu este una de dominație, ci de apartenență profundă, relațională.

Amintirea vechilor povești ne poate ajuta să ne rescriem viitorul. Ele ne amintesc de locul umanității, integrată în rețeaua vieții și hrănită prin rudenie și reciprocitate. Și, poate, în acest moment de dezintegrare a societății, aceste povești străvechi pot indica calea de urmat. Ce-ar fi dacă prăbușirea pe care o vedem în jurul nostru nu ar fi un sfârșit, ci un prag - o invitație de a face un salt evolutiv către un mod incipient de a fi - unul pe care Pământul a așteptat să ni-l amintim?

Aceasta nu este doar o schimbare de paradigmă intelectuală. Este o metamorfoză - începem să ne vedem pe noi și lumea din jur altfel. Este o transformare care ne cheamă să ne îndrăgostim din nou de Pământ - nu doar ca o idee, ci ca o experiență trăită și simțită în corpurile noastre. Ne cere să ne amintim că el este viu, conștient și iubitor.

Pentru a explora această transformare, Pachamama Alliance se angajează într-o cercetare profundă și un dialog cu lideri indigeni și gânditori vizionari. Împreună explorăm ce este necesar pentru a cataliza un salt evolutiv de la supremația umană la responsabilitatea umană și reciprocitătea sacră cu tot ce este viu.

Mitul de care avem nevoie

Unul dintre liderii pe care i-am ascultat este Robin Wall Kimmerer - botanistă, autoare și profesor din națiunea Potawatomi, care se întreabă: Ce-ar fi dacă am vedea lumea ca pe un dar sau ca pe un membru al familiei noastre, nu ca pe o resursă? Ne-am comporta diferit cu ea? Dacă am cunoaște râul ca pe bunica noastră, ne-ar preocupa mai mult poluarea lui?

Ea spune că reciprocitatea sacră nu înseamnă doar să oferi înapoi; înseamnă să devenim oameni care aparțin, care îngrijesc, care ascultă pământul, care înțeleg că soarta noastră este țesută în soarta tuturor ființelor. Este o trecere de la „micul Eu” la „Noi” interconectat.

Nu este suficient să ne gândim la asta. Să ne propunem. Reciprocitatea sacră trebuie trăită, simțită, experimentată - cu mâinile în pământ - reînviind ecosistemele noastre, protejând apele, având grijă unii de alții, luând doar ceea ce este necesar, oferind ceva în schimb și onorând pământul prin recunoștința noastră zilnică și în ceremonii.

Recuperarea puterii noastre: O poveste de dragoste vibrantă cu Pământul

Pat McCabe, profesoară indigenă și prietenă de lungă durată a Alianței Pachamama, în „Femeia Strălucește”, pune și ea o întrebare puternică: „Ce-ar fi dacă, în loc de sustenabilitate, am avea o poveste de dragoste vibrantă cu Pământul?”

Ce-ar fi dacă în loc să „luptăm” pentru a proteja viața, am fi mai preocupați să o celebrăm în fiecare ipostază a ei, să o hrănim și să creem condițiile pentru ca tot ce este viață să prospere? Prin schimbarea viziunii noastre asupra lumii de la extracție la relație, de la drept la recunoștință, această poveste de dragoste ne restabilește puterea colectivă - capabilă să regenereze lumea prin alegerile și grija noastră.

O practică a reciprocității este să ascultăm profund îndrumarea din partea inteligenței vieții - să ne deschidem către înțelepciunea Pământului, a Cosmosului sau a Spiritului vieții însuși. Să ne întrebăm cu umilință: Cum putem noi, ca umanitate, să restaurăm reciprocitatea cu pământul în care trăim? Cum regenerăm ecosistemele și comunitățile? Cum ne implicăm în repararea răului pe care l-am cauzat? Cum ne aliniem viața economică, socială și spirituală cu principiile prosperității reciproce? Acestea sunt întrebări frumoase pe care le putem păstra în inimile noastre și în care putem trăi împreună.

Amintindu-ne de rolul nostru sacru

În esență, reciprocitatea sacră înseamnă să ne amintim locul umanității în această rețea vibrantă a vieții și să devenim buni strămoși. Pe măsură ce oamenii își asumă responsabilitatea sacră pentru descendenți, participăm cu toții la crearea unui viitor în care toată viața poate înflori. Momentul este acum.

„A ști că iubești pământul te schimbă, te îndeamnă să aperi, să protejezi și să sărbătorești. Dar când simți că pământul te iubește la rândul său, acel sentiment transformă relația voastră dintr-o stradă cu sens unic într-o legătură sacră.”

― Robin Wall Kimmerer, Împletind iarba sacră: Înțelepciunea indigenă, cunoștințele științifice și învățăturile plantelor