Ce pot face oamenii și albinele împreună?

Sursa: https://basilica.ro/20-mai-ziua-mondiala-a-albinelor/

În lumea vie, există doar trei animale capabile să construiască societăți complexe adăpostite în construcții complexe: oamenii, albinele și furnicile.

Spre deosebire de furnici, albinele au fost „domesticite” de oameni. Sau mai degrabă am putea spune „luate în stăpânire”, deoarece reprezintă o sursă prețioasă de hrană.

Indiferent de nuanța valorică, rămâne faptul istoric: din cele mai vechi timpuri au existat culegători de miere pe tot globul, iar unele popoare au devenit și crescătoare de albine.

Produsele stupului furnizează hrană și leacuri, iar albinele acționează în calitate de polenizatori - de aici celebra zicală care spune că „odată cu dispariția albinelor, urmează imediat dispariția oamenilor”.

Practic, prin felul în care se inserează în ecosistemele lor, albinele ar putea reprezenta un bun exemplu pentru oameni: ele se hrănesc în ecosistem, nu distrug nimic, iar prin actul hrănirii lor

ajută și la înmulțirea plantelor. Își produc hrana în familie și o gestionează de-a lungul anului (apicultorul înțelept este cel care nu atentează vreodată la hrana albinelor, ci ia mereu doar surplusul de miere). Albinele sunt ființe mai degrabă radicale: ele nu trăiesc decât într-un mediu curat, de aceea chimicalele folosite acum pe scară largă în agricultură afectează dramatic numărul de familii de albine din toată lumea.

Ziua Mondială a Albinelor, sărbătorită pe 20 mai, a avut anul acesta tema „Bee together for people and the planet” - ceea ce am traduce liber așa: albine și oameni, împreună pentru planetă!

Ca să exemplificăm ce pot face albinele și oamenii împreună, o să vă povestim despre o victorie istorică a Drepturilor Naturii.

Așadar, ce fac albinele pentru oameni? Există peste 20.000 de specii de albine - ele sunt polenizatorii campioni ai planetei. De ele depind 35% din culturile alimentare și 90% din plantele sălbatice. Una din trei porții de mâncare în lume li se datorează.

Dar ce fac oamenii pentru albine? E momentul să faceți cunoștință cu Dr. Rosa Vásquez Espinoza, biolog chimist, explorator la National Geographic. Dr. Rosa a crescut în Anzii peruani și pădurea tropicală amazoniană, învățând medicina tradițională de la bunica ei în Amazonia.

Așa a aflat despre albinele fără ac, o specie locală foarte valoroasă. Dr. Rosa a condus prima analiză chimică a mierii de albine fără ac din Peru, dezvăluind proprietățile sale medicinale și

semnificația culturală profundă pentru comunitățile indigene amazoniene.

Acest lucru a crescut valoarea mierii native cu peste 500% și a contribuit la lansarea de noi modele pentru economii pozitive bazate pe natură în teritoriile indigene - în condițiile în care peste tot în lume pierderea habitatelor, uzul de pesticide pe scară largă și schimbările climatice împing polenizatorii sălbatici spre colaps, amenințând ecosistemele și comunitățile care depind

de ei.

Cercetările și activitățile de susținere ale Dr. Rosa au contribuit la adoptarea Legii nr. 32235 din Peru, care acordă protecție legală albinelor fără ac, devenind primele insecte din istorie care au drepturi legale.

Cercetările Rosei au descoperit sute de molecule medicinale în mierea de albine fără ac, demonstrând proprietăți antibacteriene, antiinflamatorii, antioxidante și anticancerigene ridicate.

Ea a descoperit că comunitățile indigene din Amazon foloseau această miere pentru a trata simptomele COVID-19, rănile și problemele respiratorii. Rosa pledează pentru „știința lentă” - o metodă care integrează biologia chimică occidentală cu cunoștințele tradiționale indigene, prioritizând colaborarea etică în detrimentul rezultatelor rapide. În calitate de fondatoare a Amazon Research Internacional, ea se concentrează pe conservarea acestor polenizatori, care

sunt vitali pentru ecosistemul amazonian. A fost numită printre cele 100 de femei ale BBC în 2024 și a primit Ordinul de Merit pentru Biodiversitate și Conservare al Peru (2025).

Iată deci ce pot face împreună albinele și oamenii, știința + cunoștințele indigene + legislația!

Despre Dr. Rosa Vásquez Espinoza puteți afla mai multe din cartea ei - „Spiritul pădurii tropicale”, o călătorie prin știința țesăturilor, aventura și înțelepciunea indigenă din Amazon, ce a împărtășit-o în cadrul clubului de carte GARN.

Pe teritoriile românești albinele sunt prețuite cel puțin la fel de mult și din timpuri cel puțin la fel de vechi.

În urmă cu mii de ani, dacii erau recunoscuți ca fiind apicultori desăvârșiți. Herodot spunea în scrierile sale că „prin plaiurile Daciei nu se poate călători ziua, ci numai noaptea, din cauza numeroaselor roiuri de albine.

„Bârcarii” sau „vânătorii de stupi” recoltau mierea de la albinele sălbatice atât de abil, încât nu pierdeau o picătură de miere de la un asemenea stup trăitor într-o scorbură.

Adrian Bucurescu a consemnat tradiții bucovinene de albinărit care par să fie la fel de vechi ca lumea însăși: ”Mai curată ca albina nu mai este. Câte vietăți sunt, toate se calcă, dar albina nu.

Ele de pe pârâu își strâng sămânța, mana lor, și o pun în chiliuțe, unde cresc albine până pot zbura”.

În acest sens, nici alegerea locului de prisacă nu se făcea la voia întâmplării, ci se făcea după obiceiuri străvechi, prin aruncarea cu toporul, cu piatra, cu măciuca, cu arcul, ”cât era nevoie să se așeze o prisacă”.

În vechime, se considera că prisăcarul trebuie să fie el însuși curat, ca să poată umbla cu albinele: „Albina nu poate oricine s-o ție: trebuie să fie cineva foarte curat, că altfel nu-i merge”;

”Ca albina nu-i mai gingașă! Prisăcarul trebuie să fie curat. Cei mai mulți nici n-au femeie. Cum nu-i curat cel ce intră, îndată fug roii, pier”.

Strabon (69-19 î.Hr.), în Geografie, Cartea a VII-a, scrie amintind de traci: „Posidonius afirmă că luptătorii din Tracia sunt opriţi de credinţa lor să mănânce carne de vită şi aceasta este cauza pentru care ei nu se ating de carnea turmelor. Ei se hrănesc cu miere, lapte şi brânză şi duc o viaţă liniştită şi de aceea li se spune «theosefi» şi «capnobati», adică cei ce îi adoră pe zei şi care nu se hrănesc decât cu aer”.

După ce marele preot Deceneu, colaboratorul apropiat al regelui Burebista, a poruncit să se distrugă plantațiile de viță de vie și să nu mai bea vin, poporul a continuat să prepare bere tracică sau mied, întrucât aveau miere din belșug.

Tradiția folosirii miedului se păstrează în continuare la geto-daci, chiar și în zona cucerită de romani, apoi la proto-românii din perioada de trecere la feudalism, precum și la urmașii din ținuturile românești.

Miedul este preparat din miere, apă pură de izvor şi fermenţi (must de struguri sau drojdie). Dar există mied cu diverse arome. Are un gust deosebit de plăcut şi multiple indicaţii terapeutice, fiind bogat în vitaminele B, minerale, aminoacizi și monoxid de azot care susține sănătatea sexuală.

În mod tradițional, miedul se prepara pe la sfârșitul verii ori în primele zile ale toamnei, când, după obicei, erau “sacrificați’ stupii bătrâni. Împletiți din nuiele, stupii nu rezistau mai mult de câțiva ani. Când începeau să se rupă, albinele erau roite în stupi noi, iar mierea era stoarsă.

Fagurii rămași după stoarcere se puneau într-un vas mare de lemn, plin cu apă curată. Se acopereau cu un capac împletit din nuiele și se lăsa la fermentat aproximativ o lună. Mierea și polenul se dizolvau încet în apă, în vreme ce ceara învechită întreținea fermentația. Băutura avea gust acrișor, pișca la limbă și era ușor alcoolizată. Dacii (și mai tarziu românii și protoromânii) i-au spus … mied.

Despre consumul de mied al moldovenilor din secolul XVII, aflăm de la cronicarul și arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669): „…pentru noi, domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri și vineri din post și în timpul acestei prime săptămâni, bere și mied, căci în toată această țară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câțva.”

Antonio Maria Gratiani nota, pe la 1564, despre moldoveni: „De vin nu duc lipsă, dar folosesc mult miedul, ca unii ce au miere multă”.

În urma numeroaselor studii aparținând unui institut londonez, s-a concluzionat că acest amestec de miere, apă pură și polen este un adevărat cocktail de vitamine, enzime și hormoni naturali.

S-a spus și că miedul este unul dintre cele mai vechi remedii, stimulente, reîntineritoare și afrodisiace cunoscute, mergându-se până la a fi considerat elixirul tinereții, el redând pofta de mâncare, pofta de viață și acționând contra sterilității.

Identificat uneori cu ambrozia cu care se hrăneau zeii din mitologia greacă și germanică, miedul sau hidromelul este cea mai veche băutură fermentată, apărută cu mult înaintea celor din viță de vie, cereale sau fructe. După unele cercetări, vechimea acestei băuturi preparată din miere este de 6.000 de ani.

În zilele noastre, cele mai valoroase cercetări românești în domeniul apiculturii se concentrează pe conservarea, ameliorarea și înțelegerea rasei autohtone de albine, precum și pe impactul factorilor de mediu asupra acestora.

Apis mellifera carpatica - Albina românească (carpatină) este considerată una dintre cele mai valoroase rase datorită rezistenței sale la condițiile climatice continentale temperate, a blândeții și a capacității de a se adapta.