Top menu

Simbolistica logo drepturile naturii

CE ÎNSEAMNĂ DREPTURILE NATURII?

         Drepturile Naturii înseamnă recunoașterea și onorarea faptului că Natura are drepturi. Este recunoașterea faptului că toate componentele Naturii – incluzând animalele, copacii, oceanele, munții etc. – au tot atâtea drepturi ca și oamenii.

            Drepturile Naturii se manifestă prin echilibrarea a ceea ce este bun pentru ființele umane cu ceea ce este bun pentru celelalte specii, cu ceea ce este bun pentru planeta în ansamblu. Este recunoașterea holistică că tot ceea ce este viu, toate ecosistemele planetei noastre sunt profund interconectate.

Natura-PachamamaÎn loc să considerăm natura ca și bun proprietate, Drepturile naturii ne informează că natura, prin toate formele sale de viață, are dreptul de a exista, de a persista și de a se regenera.

Noi – oamenii – avem obligația morală și legală de a susține aceste drepturi în numele ecosistemelor. Ecosistemul poate fi numit apărătorul naturii.

Pentru prima dată în lume, drepturile naturii (sub această denumire) au fost incluse într-o Constituție –  Constituția Ecuadorului – cu același statut ca și celelalte drepturi prevăzute de această Constituție:

“Natura sau PachaMama (Mama Terra), unde viața există sau se dezvoltă, are dreptul de a fi respectată pentru însăși existența sa și să i se asigure menținerea și regenerarea ciclurilor sale de viață, structura, funcțiile și procesele evolutive. / Orice persoană, comunitate, oameni sau organizații pot solicita autorităților publice să asigure respectarea drepturilor naturii. Pentru punerea în aplicare și interpretarea acestor drepturi se vor respecta întocmai principiile enunțate în Constituție. / Statul va încuraja persoanele fizice, juridice și comunitățile să protejeze natura și va promova respectarea tuturor elementelor care alcătuiesc un ecosistem.”

 

INTERCONECTIVITATEA OM – NATURĂ

Viața cotidiană ne dă impresia că noi oamenii suntem separați unii față de ceilalți și, de asemenea, față de Natură. Din cauza concurenței foarte mari care s-a dezvoltat în ultima vreme, oamenii au devenit individualiști. Oamenii au ajuns să nu mai acționeze după principiile universale, ci după cele ale globalizării. Principiul individulismului, specific erei Globalizării, dorește să conducă la separare. La polul opus este principiul Interconectivității, un principiu universal după care ar trebui să ne coordonăm viața, care spune că oamenii sunt ființe sociale ce nu pot trăi separați unii față de ceilalți. Suntem total inderdependenti unii de alții și, de asemenea, față de Natură, care este casa noastră, iar acțiunile noastre au consecințe asupra întregului. Tot ceea ce facem, bun sau rău, se va întoarce asupra noastră ca un bumerang. Ce facem altora, ne facem și nouă. Ce facem Pământului, ne facem și nouă.

LOGO-ul DREPTURILOR NATURII

logo-Drepturile-naturiiDesenul ce reprezintă Drepturile Naturii surprinde interconectivitatea dintre Mama Terra, reprezentată prin globul pământesc, și noi oamenii, reprezentați prin mâna care ține Pământul. Culoarea albastră a mâinii reprezintă culoarea planetei noastre, personifică apa, element care compune 80% din corpul nostru.

De asemenea, ne arată că venele copacilor trec prin venele mâinii, un alt argument prin care vedem puterea interconectivității OM-NATURĂ. Oamenii sunt dependenți de existența copacilor care le oferă oxigenul fără de care nu ar putea trăi.

Culorile principale – alb și albastru – culorile Planetei Pământ.

Globul este făcut după coloritmul unui tablou al lui Carmen Marin. Sfera albă reprezintă renaștere și puritate. Tabloul se numește COPACUL RENAȘTERII – COPACUL NOULUI PĂMÂNT, o nouă lume pe care Pachamama prin Drepturile Naturii dorește s-o aducă.

Desenul are fundal – halo – culoarea albastră, care simbolizează CREATIVITATEA – RENAȘTEREA CREATIVITĂȚII.

Culoarea verde cu care sunt scrise DREPTURILE NATURII înseamnă PUTEREA DE REGENERARE A NATURII.

 

FLOAREA DE MAGNOLIE – elementul principal al desenului

Magnoliile sunt florile frumuseții divine, ale vitalizării și ale perfecțiunii.

Această floare este asociată cu nobilitatea, perseverența, demnitatea și cu iubirea naturii. Copacul de magnolie este simbolul magnificului datorită înălțimii sale impresionante și a florilor foarte mari.

Magnolia roz simbolizează tinerețe și inocență la un loc cu bucuria.

În arta chinezească, magnolia este folosită ca simbol al dulceții și frumuseții feminine. În China, florile de magnolia sunt simbol al purității și nobilimii. În Japonia, magnolia este folosită ca medicament și plantă ornamental. În simbolistica florilor din Japonia, această floare este numită ”Hanakotoba”, ceea ce exprimă sublimul, naturalul și arată dragostea pentru Natură. Magnoliile sunt asociate cu forța vieții și sunt aduse nou născuților, în momentul venirii lor pe lume.

Așadar, FLOAREA DE MAGNOLIE simbolizează FORȚA VITALĂ DE RENAȘTERE A UNEI NOI LUMI – O LUME FRUMOASĂ, PURĂ, NOBILĂ, cu multă DEMNITATE și IUBIRE față de NATURĂ. Și totul are loc într-o atmosferă de BUCURIE.

INTERCONECTIVITATEA OM – NATURĂ – DUMNEZEU

Folosind exemplul dat de Michelangelo prin pictura sa „Separarea luminii de întuneric” (o scenă din Facerea Lumii) din Capela Sixtină care arată INTERCONECTIVITATEA OM – DUMNEZEU, dorim să ducem ideea mai departe, arătând INTERCONECTIVITATEA OM – NATURĂ – DUMNEZEU.

Michelangelo, una din cele mai mari personalități ale Renașterii, pe langă faptul că a fost un geniu artistic cu realizări excepționale îninterconectivitatea pictură, sculptură și arhitectură, este recunoscut și ca un foarte bun anatomist, secret pe care l-a ascuns prin distrugerea tuturor schiţelor şi notelor sale anatomice. Cu toate acestea, secretul lui a fost dezvăluit mulţumită unei analize efectuate la mai bine de 500 de ani după ce acesta a fost ascuns de ochii Papei Iulius al II-lea chiar în trupul lui Dumnezeu din pictura „Separarea luminii de întuneric”, o scenă din Facerea Lumii din capela Sixtină din Roma de către doi experți în neuroanatomie de la Şcoala de Medicină a Universităţii Johns Hopkins din Baltimore, Maryland.

Artistul a ascuns imaginea unui creier uman în chipul lui Dumnezeu. Cercetătorii afirmă că pictura lui Michelangelo este o reprezentare foarte precisă a creierului uman, a măduvii spinării şi a trunchiului cerebral. Frank Meshberger, primul medic care a identificat asemănările dintre reprezentarea lui Dumnezeu şi creierul uman, afirmă că Michelangelo a împrejmuit Divinitatea cu acel „giulgiu” similar creierului uman pentru a sugera că Dumnezeu îl înzestra pe Adam nu doar cu viaţă, ci şi cu inteligenţa supremă de care dau dovadă oamenii.

 

Experţi în neuroanatomie concluzionează că „Michelangelo a îmbogăţit această pictură ce-l înfăţişează pe Dumnezeu cu imagini interconectivitatea2ascunse ale creierului, celebrând în acest mod nu doar gloria lui Dumnezeu, ci şi gloria celei mai magnifice creaţii ale Sale.”

La fel cum Dumnezeu este prezent în om, acesta fiind făcut după ,,chipul și asemănarea Sa”, și elementele Naturii sunt prezente în om, cel mai important dintre ele fiind apa, care reprezintă 80% din alcătuirea lui.

Omul este parte din Natură, este înfrățit cu tot ce este în jurul său. Toate elementele, unul din ele fiind și omul, compun o comuniune, o mare familie ce nu poate trăi despărțită.

Dumnezeu a lăsat pe Pământ mai multe porunci, acestea fiind legi universale după care omul să-și coordoneze acțiunile și viața. Cea mai mare dintre ele este IUBIREA, Dumnezeu spunând astfel: ,,Să vă iubiți unul pe celălalt, precum Eu v-am iubit pe voi”. Iar Dumnezeu chiar ne-a iubit și ne iubește în continuare, dându-și chiar viața pentru MÂNTUIREA noastră.

Prin iubire omul poate conștientiza cât de importantă este Natura în viața sa și a celorlalți oameni de pe întreg Pământul.

Vedem astfel că IUBIREA este elementul central al INTERCONECTIVITĂȚII dintre OM – NATURĂ – DUMNEZEU.

CE ADUCE VINDECAREA

CONȘTIENTIZAREA INTERCONECTIVITĂȚII NOASTRE

Este o interconexiune între toate fenomenele universului. Budiștii au știut asta dintotdeauna, iar fizicienii o confirmă acum. Nimic din ceea ce se întamplă nu este un eveniment izolat! Cu cât mai mult etichetăm ceva, cu atât mai mult îl izolăm! Întreaga viață devine fragmentată prin gândirea noastră!

Principala capcană de evitat este confuzia între CONȚINUT Și ESENȚĂ. Dictonul vechi ,,Cunoaște-te pe tine însuți” indică esența, adevărata ta identitate. Numele tău, naționalitatea, religia, opiniile tale, punctele tale de vedere politice, posesiile materiale,… ce iți place și ce nu iți place, dorințe, frici, ambiții, ca și modul cum te vezi ca un succes sau o ratare, bun sau rău – de fapt istoria ta personală și procesul de gândire – toate acestea sunt conținut. Tot conținutul se supune legii efemerului, și dacă încerci să descoperi cine ești tu în interiorul conținutului, vei simți frustarea iar și iar. Și așa cum a arătat Buddha, vei suferi. Suferi pentru că tu iți obții identitatea exclusiv din conținutul vieții tale. Un alt cuvânt pentru conținut este forma. Acesta este egoul: identificarea cu forma. Când nu te mai identifici cu forma, egoul nu mai controlează nimic. Așa că atunci când iți dai seama că nu ești formă, ceea ce va rămâne este ceea ce ești tu cu adevărat. Da, ai putea spune că nu mai rămâne nimic, dar nu-i așa. Ceea ce rămâne nu este forma, ci ESENȚA, căreia i-am putea spune și spațiu interior. Spațiul din care toate formele vin și în care dispar. Filozofii antici chinezi l-au numit TAO. El este dincolo de timp. Este eternitatea, primordialul EU SUNT!

 

COMPASIUNEA – GUANYIN/VIRGIN MARY -  ZEIȚA COMPASIUNII

Guanyin reprezintă divinitatea compasiunii în Asia de Est și un cult asociat cu compasiunea și venerat de Budiștii Mahayani. Numele Guanyin este prescurtarea de la Guanshiyin, care înseamna “Perceperea Sunetelor (sau Bocetelor) Lumii”.

De asemenea, se poate referi ca Guanyin Bodhisattva (Chineză). Pentru că această “bodhisattva” este considerată personificarea compasiunii și a bunătatii, o zeișă mamă și o atotputernică a marinarilor, reprezentarea chineză a fost mai departe interpretată în toate modurile cu putință în secolul al 12-lea. În perioada modernă, Guanyin este cel mai adesea reprezentată ca o femeie frumoasă îmbrăcată în alb, o idee ce derivă mai ales din Cultul “Pandaravasini”.

Guanyin este foarte populară printre Budiștii Chinezi, mai ales aceia ce aparțin școlilor motivaționale. Este de obicei văzută ca o sursă de iubire necondiționată, ba mai mult de atât, ca o eroină. În promisiunile sale bodhisattva, Guanyin susține că va răspunde rugăminților și plânsetelor tuturor celor la nevoie și îi va elibera de propriile lor suferințe karmice. Referindu-se la Lotus Sutra și la Shurangama Sutra, Avalokitesvara este deseori vazută ca o eroină, atât spirituală cât și din punct de vedere fizic. Sutra spune că prin puterea sa vindecătoare, aceia ce nu aveau nici o șansa de iluminare, pot fi iluminați, și aceia ce sunt înrădăcinați adânc în karma negativă, pot încă găsi salvarea prin compasiune.

ÎNTREBĂRI VINDECĂTOARE

Cum se exprimă compasiunea în lume?

Clasată ca o mare virtute în numeroase filozofii, compasiunea este considerată în aproape toate tradițiile religioase una din cele mai mari virtuți.

Compasiunea este acea emoție simțită de cineva ca răspuns la suferința altuia, motivând dorința de a ajuta. Asta arată că la baza compasiunii stă iubirea.

Este mai adâncă decât simpla empatie, dând naștere adesea ei active de a atenua suferința altuia.

În termeni etici, expresiile de-a lungul timpului ale așa zisei ”Reguli de aur” implică adesea principiul compasiunii:„Comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea să se comporte ei cu tine.”

Compasiunea poate fi exprimată în lume în diverse forme.

Cea mai răspândită dintre ele este cea la nivel individual, personal, atunci când un apropiat al nostru trece printr-un moment delicat alcompasiunea vieții. Dorim prin compasiunea noastră să-l ajutăm să treacă cu bine și cât mai repede peste impasul din viața sa.

De asemenea, compasiunea mai poate fi exprimată și față de un grup de oameni, față de o comunitate sau față de un popor. Oamenii și-au arătat de foarte multe ori compasiunea față de frații lor. Primul exemplu care îmi vine în minte se referă la marile dezastre naturale, ultimul dintre ele fiind cutremurul din Nepal, când întreaga planetă s-a mobilizat pentru a oferi ajutor poporului nepalez.

Compasiunea este una din cele mai mari valori ce pot fi exprimate de un om. Prin compasiune omul arată empatie, solidaritate, altruism, iubire, valori care, exprimate mai des, ar construi în jurul nostru o lume mai armonioasă și o viață mai fericită.

CE TON AL VOCII ARE COMPASIUNEA?

Având la baza sa iubirea, tonul compasiunii este unul bland, dulce, suav, drăgăstos, ce dorește să ajute pe cel căzut în deznădejde, în suferință. Oamenii care au nevoie de compasiune sunt adesea lipsiți de iubire, de încredere, de energie pozitivă, iar compasiunea vine ca un suport pentru ei, ajutându-i să revină la o stare de bine.

CUM ARATĂ COMPASIUNEA FAȚĂ DE PROPRIA SUFERINȚĂ?

Compasiunea se naște din propria suferință. De cele mai multe ori ajutăm persoanele aflate în suferință pentru că și noi ne-am aflat în această stare și întelegem cum se simt ele. Probabil și noi am primit din partea altor persoane compasiune atunci când am trecut printr-un moment mai delicat din viața noastră și ne simțim într-un fel datori să oferim suportul nostru celor care au nevoie de el.

Sentimentul de compasiune manifestă o uniformizare energetică. Deși la prima vedere compasiunea are la baza ei suferința, ea de asemenea unește oamenii, leagă prietenii, solidifică relațiile deja existente și aduce în jur foarte multă iubire.

Așadar, compasiunea poate fi privită ca o valoare de mare importanță prin care oamenii să înțeleagă faptul că trebuie să fim mai uniți, să fim mai receptivi la nevoile și la suferințele fraților din jurul nostru și să fim mai responsabili cu fiecare acțiune a noastră, SĂ NE COMPORTĂM CU CEILALȚI AȘA CUM AM DORI SĂ SE COMPORTE ȘI EI CU NOI.

LEGEA ATRACTIEI – PRIMIM CEEA CE TRANSMITEM SPRE UNIVERS

IERTAREA ÎN LUMINA ÎNVĂȚĂTURII CREȘTINE

Iertarea faţă de aproape, fie chiar vrăjmaş, este unul din aspectele cele mai delicate ale învăţăturii creştine. Înţelegerea acestei porunci trebuie făcută în lumina tuturor textelor scripturistice, nu numai a unora, şi acelea unilateral interpretate.

Nu există om, oricât de bun ar fi, care să nu fie pus în situaţia de a avea relaţii necesare cu oameni înrăiţi şi duşmănoşi. Mântuitorul Hristos, care a întruchipat în Sine desăvârşirea umană, pe lângă prieteni devotaţi şi credincioşi până la moarte, a avut, totuşi, şi duşmani înverşunaţi, care au uneltit cu răutate şi viclenie împotriva Lui, urmărind să-L ucidă. Existenţa potrivnicilor constituie deci un rău pe care nimeni nu-l poate evita şi, de aceea, se impune o convieţuire cu ei.

Învăţătura creştină oferă soluţii binefăcătoare şi eficiente pentru acest compartiment greu al vieţii spirituale. Se ştie că o completă remedii-pentru-suflet-compasiunea-si-iertareadefiniţie ce se poate da religiei creştine este aceea de religie a iubirii şi a iertării. Spune Sfânta Scriptură: “Să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumneseu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire.” (I Ioan 4, 7-8); “Cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.” (I Ioan 3, 14).

Porunca iubirii şi a iertării faţă de semeni este aşa de categorică pentru un creştin, încât tot acelaşi Sfânt Apostol spune: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este.” (I Ioan 4, 20).

Iubirea se manifestă nu printr-o atitudine rece şi indiferentă faţă de semeni, limitându-se doar de a nu vătăma persoana şi drepturile acesteia, ci merge mai departe, printr-o întrajutorare benevolă şi jertfelnică, ce depăşeşte imperativul dreptăţii şi, prin iertare, socotind că n-a făcut pentru aproapele tot binele pe care putea să-l facă, atunci când nu i-a căutat nici un rău.

Iertarea este prima floare ce trebuie să odrăslească din rădăcina iubirii. Nu poate fi concepută o iubire adevărată şi practică, fără iertare. O convieţuire bună şi paşnică cu prietenii sau cu oamenii buni desigur că este o realizare nu prea grea, dar o convieţuire paşnică dusă cu oameni stăpâniţi de obiceiul de a jigni pe cei din jur necesită un efort moral deosebit de mare şi greu, o adevărată artă, care aduce după sine merite incontestabile în faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu: “Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult?” (Matei 5, 46-47).

Iertarea este cel mai mare efort al credinţei în Dumnezeu şi al iubirii de oameni şi care necesită o stăpânire de sine şi o biruinţă morală fără de asemănare. Cu privire la această virtute se potriveşte bine proverbul care susţine că “mult mai merituos este pentru om de a se învinge pe sine însuşi decât de a birui armate întregi”. După Sfânta Scriptură, iertarea se extinde asupra tuturor oamenilor, deci şi a vrăjmaşilor, desigur, în anumite împrejurări şi condiţii. Textele ce poruncesc iertarea sunt foarte abundente şi se vor aminti doar unele mai adânc grăitoare.

Cererea a cincea din Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) aminteşte de legământul şi obligaţia pe care creştinul singur şi-o impune rugându-se lui Dumnezeu, ca să condiţioneze mântuirea sa şi iertarea păcatelor sale de măsura în care va ierta şi el, la rândul său, pe acei ce au păcătuit faţă de el: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” (Matei 6, 12).

Așadar, SĂ NU JUDECI, CI SĂ IERȚI!

În ultima parte a acestui articol am vorbit despre COMPASIUNE ȘI IERTARE, care nu sunt altceva decât REMEDII PENTRU SUFLET.

Cred că iertarea adevărată începe cu iertarea celor care ne-au rănit fără să vrea în primii noştri ani de viaţă, în încercările lor de a fi îndeajuns de buni… abia atunci îi vom putea ierta pe cei care ne rănesc sau ne fac să suferim mai târziu, cu atât mai mult cu cât pot fi persoane semnificative pentru noi.

Dacă vom reuşi să trecem de acest punct, probabil vom învăţa să nu mai reacţionăm prin supărare, mânie, revoltă, izolare sau chiar retragere şi vom încerca să nu mai fugim de noi şi nici de persoanele semnificative pentru evoluţia noastră spirituală, vom înţelege că ne-au rănit fără să vrea.

Ego-ul nostru are nevoia de a judeca în permanenţă propria persoană şi pe cei din jur. Cum ar fi dacă am privi la propria persoană, atunci când greşeşte sau răneşte pe cineva, cu mai multă compasiune? Ar trebui să învăţăm să ne privim această latură a noastră din perspectivă mai puţin critică şi să înţelegem că de multe ori neatenţia sau durerea noastră provoacă suferinţa celor din jur, iar comportamentul afişat nu înseamnă neapărat şi intenţia de a răni.

Reuşind să ne privim cu compasiune pe noi înşine, vom putea să ne iertăm, privind persoană care acţionează dincolo de propriile acţiuni sau comportamente. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă acceptarea propriei umbre şi deschiderea drumului către auto-cunoaștere şi de înţelegere şi acceptare a celorlalţi. Înseamnă renunţarea la etichetele „victimă” şi „agresor” şi la „cel căruia i s-a greşit” şi „cel care a greşit”.

Din această perspectivă putem înţelege şi comportamentul neplăcut pe care alţii l-au afişat faţă de noi în forme diferite şi care ne-a rănit. Dacă am putea să înţelegem durerea profundă care a generat acţiunile celor din jur faţă de noi, atunci ne aflăm într-un punct de compasiune şi ieşim din rolul de victimă.

Iertarea nu cere să ne împrietenim cu cei care ne-au rănit peste limita înţelegerii noastre, dar presupune renunţarea la a-i eticheta pe cei din jur drept „agresori”; este o stare mentală care dă naştere altor acţiuni, nefiind definită de acestea.

În budism există ideea conform căreia suferinţa există pentru ca noi să învăţăm compasiunea. Dacă vom aprofunda aspectele presupuse de suferinţă şi cele presupuse de compasiune, vom învăţa să ne iertăm pe noi înşine pentru rănile cauzate altora şi nouă înşine, şi pentru a-i absolvi pe cei din jur pentru rănile pe care considerăm că ni le-au făcut. Fără greşeală celuilalt, nu am învăţa lecţia compasiunii – iertarea.

Iertarea este o opţiune care ne aparţine doar nouă şi nu este condiţionată de comportamentul celorlalţi. Dacă vom condiţiona însă iertarea, nu vom putea ieşi din tiparul „victimei” şi deci evoluţia psiho-spirituală va rămâne blocată la acest nivel.

„Lipsa iubirii faţă de noi înşine inhibă compasiunea faţă de cei din jur. Dacă ne vom împrieteni cu noi înşine, nu va mai fi nici un obstacol în a ne deschide inima şi mintea către cei din jur.” Anonim

„Existenta umană este bazată pe doi stâlpi, compasiune şi cunoaştere. Compasiunea fără cunoaştere este ineficientă; cunoaşterea fără compasiune este inumană.”
Victor Weisskopf

,,Compasiunea nu este o atitudine religioasă, este o atitudine umană, nu este un lux, dar este esenţială pentru liniştea noastră şi pentru stabilitatea mentală, este esenţială pentru supravieţuirea rasei umane.” Dalai Lama

,,Ura nu a încetat niciodată din cauza urii, ci prin dragoste care a vindecat. Aceasta este lege străveche și nemuritoare.”

Buddha

Am vorbit în acest articol despre IERTARE, COMPASIUNE, VINDECARE, INTERONECTIVITATE OM – NATURĂ – DUMNEZEU.

Aceste aspecte promovează DREPTURILE NATURII.

Iertând ne vom elibera, exprimând compasiunea noastră față de noi înșine și față de cei din jurul nostru vom simți o mare bucurie și liniște care va conduce la vindecarea noastră interioară, iar mai apoi exterioară. Pentru că ce suntem în exterior nu este altceva decât o oglindă a interiorului nostru.

Interconectivitatea noastră cu Natura și Divinitatea vine ca urmare a parcurgerii acestor pași – iertare și compasiune, care își au rădăcina în iubire.

Ceea ce vă cer dumneavoastră este să tratați Pamântul/Natura cu respect. Nu ne-a fost dat nouă de părinții noștri, ci ni s-a dat de la copiii noștri. Nu am moștenit Pamântul de la strămoșii noștri, ci l-am împrumutat de la copiii noștri!