Top menu

Către o nouă cultură

Către o nouă cultură

Mişcările occupy şi revoltele globale care se răspândesc peste tot au adus din nou în prim plan ideea unei utopii sociale realiste. Întrebarea „Ce urmează după capitalism?” se pare că este mai importantă decât cum putem să îl depăşim. 

După ce mişcarea studenţească din Germania din 1968 s-a disipat, Dieter Duhm, psiholog, sociolog şi unul dintre liderii intelectuali ai mişcării, a început să lucreze la un proiect de cercetare pentru a construi o utopie concretă. După mai mult de treizeci de ani de cercetare, proiectul este astăzi situat în Portugalia, în centrul internaţional pentru pace Tamera, unde în jur de 200 de persoane locuiesc şi lucrează la modele sociale şi ecologice pentru viitor, conectaţi în permanenţă cu reţeaua globală. În 1981 Dieter Duhm a scris cartea „Către o nouă cultură”, acum publicată în limba engleză pentru prima dată.  Cu ocazia aniversării a 70 de ani de existenţă, astăzi 19 septembrie, dorim să răspândim câteva dintre ideile centrale ale acestei abordări revoluţionare.

“Întrebările captivante ale timpurilor noastre legate de politică, economie, ecologie, sociologie, tehnologie, psihologie, medicină, ştiinţă şi spiritualitate au nevoie de alte răspunsuri decât cele disponibile în modul de a gândi şi de a trăi actual. Analiza tuturor acestor întrebări duce la aceeaşi realizare: ele pot fi rezolvate cu adevărat şi cu un efect de durată dacă omul va descoperi o nouă relaţie fundamentală cu sine însuşi, cu ceilalţi oameni, cu toate celelalte fiinţe şi cu întreaga planetă. „O nouă relaţie” înseamnă un nou comportament, un nou mod de a trăi. În centrul acestei noi abordări către o cultură ecologică se află o relaţie de iubire liberă, nesentimentală şi activă cu tot ce trăieşte.”

“Mai devreme [...] câteva caracteristici de bază a noii culturi au fost descrise, fără de care o nouă formă a societăţii umane orientată către legile vieţii nu poate fi posibilă. Aceste caracteristici sunt: solidaritate cu toate fiinţele, cercetarea vieţii, libertate sexuală, non-violenţă fără reprimarea agresiunii, democraţie grass-roots prin transparenţă (în special legate de sexualitate şi emoţii) şi un feedback social constant prin contact uman direct.

Aceste caracteristici nu pot fi implementate în profunzimea înţelesului lor adevărat având la bază structurile emoţionale, caracterul şi ideologia din prezent; în parte, ele nici măcar nu pot fi înţelese. Ele par să meargă împotriva legilor empirice ale comportamentului uman. Dar în realitate ele sunt opuse legilor empirice ale erei culturale existente, care este bazată pe auto-suprimare bioenergetică. Realizarea că toate caracteristicile mai sus menţionate au nevoie de un proces interior de schimbare pentru individ am putea să o numim „curăţare emoţională”.

Ce înseamnă curăţare emoţională? Înseamnă că iubirea şi ura sunt eliberate de inter-dependenţă; înseamnă că nu mai simţi frică atunci când trebuie să te lupţi şi nici o inhibiţie când se cere devotament. Înseamnă că nu forţezi un zâmbet când mai degrabă ai plânge sau ai ţipa, că înveţi să diferenţiezi între iubire şi nevoia de a fi sprijinit de cineva, între un „da” care vine din inimă şi un „da” care vine din frica de a fi respins. Înseamnă că nu mai confunzi iubitul cu mama sau tatăl, că nu mai confunzi hipersensibilitatea cu iubirea pentru vecinul tău, sau furia de a fi rănit cu furia împotriva răufăcătorilor şi propria laşitate cu toleranţă şi empatie. Curăţarea emoţională înseamnă că emoţiile şi energiile pot să curgă din nou pentru că sunt libere de ipocrizie, că sentimentele de inferioritate şi de vină dispar, deoarece inferioritatea şi vina au dispărut de fapt. Înseamnă că renunţăm la sentimente false de ruşine prin care am refuzat să excelăm şi ne-am reprimat impulsurile vitale şi că adevărata ruşine iese la iveală, ruşinea faţă de reprimarea constantă a adevărului  lumii vii din noi înşine şi din alţii, provenita din nimic altceva decât frica noastră de ochii critici ai altora. Fundamental, curăţarea emoţională înseamnă să depăşeşti întregul sistem psihologic şi cultural e care Wilhem Reich l-a numit armura caracterului.

Armura caracterului este un sistem care înăbuşă energiile biologice şi protecţia psihologică – ideologică împotriva tuturor invaziilor care s-au infiltrat în viaţa noastră şi împotriva  tuturor semnalelor pe care le primim de la adevărul, dorinţa şi iubirea ascunsă. Era culturală a armurii caracterului a stabilit că toţi strugurii care atârnă prea sus vor fi acri şi că vom urâ tot ce este dulce, dar inaccesibil. A dispreţuit şi a respins dorinţa dupa care a tanjit întotdeuna, a transformat impotenţa în virtutea abstinenţei şi a transformat laşitatea în moralitate.  Această falsitate a devenit o structură solidă şi o parte permanentă din tot ce este prezentat ca „educaţie” şi „demnitate umană”. Oamenii au instruit pe alţii despre libertate şi nu au văzut capcana în care ei înşişi erau prinşi.  Au dezvoltat teorii ca scuză pentru propriile frici, au atacat statul şi societatea, dar au rezistat oricărui atac asupra propriei armuri a caracterului.

Pentru a stabili un regulament al vieţii lor sociale, oamenii din vechea cultură au avut nevoie de ideologii externe şi de autorităţi. Având aceste armuri, nu s-au putut baza pe sinceritate şi raţiune în feedback-ul pe care il primeau din contactul cu alţi oameni. De vreme ce şi ei erau plini de cruzime latentă şi înăbuşită, au trebuit să se protejeze împotriva exceselor sociale printr-un sistem de legi şi pedepse.  Dacă ar putea să fie o singură schimbare de paradigmă centrală pentru întreaga cultură, atunci asta ar fi ancorată în schimbarea de la ordinea socială condusă de frică la o auto-organizare socială ce are la bază contacte umane libere şi directe.

Bineînţeles că această schimbare nu poate avea loc peste noapte, nici măcar în modele de mici comunităţi. Dar trebuie create centre şi grupuri de sprijin care, prin structura lor socială şi psihologică, vor fi capabile să faciliteze acest proces central de transformare a societăţii umane. Folosind toata inteligenţa umană şi sociologică, trebuie să înlocuim frica ca principiu de bază al tuturor regulamentelor cu ceva pe care am putea să numim… dragoste. ´´Căminul´´, despre care filosoful Ernst Bloch scria, se afla de fapt în dragostea liberă, nesentimentalistă şi care nu conţine reminescente de frică, minciuni sau ură şi că marele blocaj, partea ne-mantuită a istoriei, se află pentru moment în ceea ce reprezintă cea mai mare tânjire umană ne-mântuită. Cand este împlinită, atunci cand omul iubeşte în deplinătatea senzualităţii, stă treaz şi complet prezent în lume, atunci în sfârşit un mod de a exista va fi fost împlinit, unul care am ştiut întotdeauna în inimile noastre că există.” 

Lili David

http://ecosofie.blogspot.pt/2012/09/catre-o-noua-cultura.html

,

Nu există niciun comentariu.

Lasă un răspuns